Anunţ

Familia Ionescu nu avea copii şi s-a hotărât sa folosească un tată surogat pentru a-şi putea întemeia o familie. Într-o zi, când “tatăl” trebuia să vina, dl. Ionescu o sărută pe soţia lui şi spune:
– Hai că eu am plecat. Tipul cu pricina trebuie să vină dintr-o clipă în alta.

După o jumătate de oră un fotograf de copii sună la uşă sperând să vândă şi el ceva.
– Buna dimineaţa, doamnă. Nu ma cunoaşteţi, dar am venit ca să…
– Oh, nu e nevoie sa îmi explicaţi. Vă aşteptam, îl întrerupe d-na Ionescu.
– Chiar aşa? întreabă fotograful. Păi atunci este foarte bine! M-am specializat pe copii.
– Ce bine. Dar vă rog, intraţi şi luaţi loc. Cu ce începem? întreabă d-na Ionescu, roşind.
– Lăsaţi totul în seama mea. De obicei eu încerc două în cadă, una pe canapea şi poate câteva pe pat. Uneori şi pe jos în sufragerie e distractiv; ai mai mult spaţiu
– În cadă, pe jos în sufragerie? Acum nu mă mai mir că n-am reuşit să fac nimic cu Ionel al meu.
– Să ştiţi doamnă, că nici unul dintre noi nu vă poate garanta că de fiecare dată iese bine. Dar dacă încercăm poziţii diferite, sunt convins că veţi fi mulţumită de rezultate..
– Sper să terminăm repede, suspină doamna Ionescu.
– Doamnă, în domeniul în care lucrez, e nevoie de timp. Aş vrea eu să termin în cinci minute, dar n-aţi fi mulţumită, sunt sigur de asta.
– Mie îmi spuneţi?! exclamă d-na Ionescu.

Fotograful îşi deschide servieta şi scoate un portofoliu cu pozele cu copii făcute de el.
– Aceasta a fost făcută pe acoperişul unui autobuz din centrul Londrei.
– Doamne fereşte! exclamă d-na Ionescu.
– Şi gemenii ăştia au ieşit destul de bine dacă mă gândesc cât de greu am lucrat cu mama lor. Fotograful îi dă d-nei Ionescu poza.
– Şi ziceţi că era greu cu ea? întreabă d-na Ionescu.
– Da, foarte greu. Până la urmă am dus-o în parc ca să facem treaba cum trebuie. Oamenii se tot îmbulzeau care mai de care ca să vadă cât mai bine. Şi asta mai bine de două sau trei ore. Mama tot ţipa şi se agita. Cu greu am reuşit să mă concentrez. Apoi s-a lăsat întunericul şi am început să mă grăbesc. Până la urmă, când veveriţele au început să-mi roadă echipamentul, l-am împachetat şi gata.

D-na Ionescu face ochii mari.
– Vreţi sa spuneţi că v-au ronţăit, aaa……echipamentul?
– Exact. Ei bine, doamnă, dacă sunteţi gata, eu îmi instalez trepiedul ca să putem trece la treaba.
– Trepiedul?! d-na Ionescu e din ce în ce mai palidă.
– Oh, da, trebuie să folosesc un trepied ca să-mi sprijin obiectul muncii. E prea mare ca să-l ţin în braţe în timp ce mă pregătesc să trec la acţiune… Doamnă? Doamnă?….. Aoleu, a leşinat!

Anunţ