Anunţ

O tanara domnisoara s-a intors acasa intr-o dupa-amiaza. Avusese o zi grea, cu multe probleme si acum era obosita si suparata. Mama ei, femeie in varsta, s-a grabit sa-i iasa in intampinare. S-au asezat impreuna la masa, dar, ca orice mama, a vazut de indata tristetea din sufletul fetei si a cautat sa o linisteasca.

– Mai lasa-ma in pace, mama! Crezi ca toate se pot rezolva asa, cu una, cu doua ? Nici nu stii despre ce-i vorba.
– Dar imi poti povesti – i-a raspuns, cu rabdare, mama. Poate te-as putea ajuta …
– Cu ce sa ma ajuti, cu sfaturi ? M-am saturat de atatea intrebari si sfaturi. Lasa-ma in pace! – a mai strigat tanara fata si a plecat in graba, trantind usa.

Spre seara, cand s-a mai linistit, cand si-a dat seama de greseala ei, de supararea pe care i-o pricinuise, cu siguranta, mamei, s-a intors. Acasa, insa, si-a gasit mama asteptand in fotoliul din fata ferestrei, cu capul in piept, parca ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inima chiar in dupa-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnica a fost toata durerea fetei. Mama murise si ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fusesera: “Lasa-ma in pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tanara fata: mama murise fara ca ea sa-i fi spus, de fapt, cat de mult o iubeste, cata nevoie are de prezenta ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mama.
“Dupa Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atat de mult ca pe mama.”

Anunţ