Am păşit pragul bătrânei ghicitoare emoționată. Discutase cu prietena mea și venise rândul meu să intru în camera semiobscură. Când m-a văzut, chipul ridat al femeii s-a luminat brusc şi a strigat: ,,Tu eşti Elena!”. Nu m-a surprins, căci eram convinsă că prietena mea i-a spus cum mă cheamă. În plus, a mai zis: ,,Acum ai în buletin un nume (și mi-a spus numele exact) dar…

Voi ați mers vreodată la ghicitoare? Această femeie poveste o întâmplare care i-a marcat viața, dar spune și că nu îndeamnă pe nimeni să facă ceea ce a făcut ea. Iată povestea ei:

,,Abia împlinisem 18 ani când, la insistenţele unei prietene bune, mi-am călcat pe inimă şi am hotărât să merg la o bătrână ghicitoare. Curiozitatea fetelor e nemăsurată, se ştie. Iar eu, la început de drum, chiar dacă nu credeam în doftoroaie şi vrăjitoare, ci numai în puterea lui Dumnezeu, tot m-am lăsat ispitită. Femeia aceea ghicea viitorul în palmă, în cafea, în cărţi… Eram convinsă pe atunci că sunt matură. Și, mai cu seamă, înţeleaptă. Prietena mea era cu dare de mână. În vreme ce eu nu-mi permiteam prea multe. Totuşi, în ciuda îndoielilor, am făcut şi acest pas.

Destinul prezis s-a adeverit
Am păşit pragul bătrânei ghicitoare plină de emoţie. După ce a discutat cu prietena mea, separat, a fost rândul meu să intru în camera semiobscură. Când m-a văzut, chipul ridat al femeii s-a luminat dintr-o dată şi a exclamat: “Tu eşti Elena!”. Nu m-a surprins, căci eram convinsă că prietena mea i-a spus cum mă cheamă. În plus, a mai zis: “Acum ai în buletin un nume (și mi-a spus numele exact) dar vei purta un alt nume.”

Era şi firesc, nu? Doar urma să căsătoresc la un moment dat! Și nu aveam cum să mai port numele de fată! Dar bătrâna a adăugat: „Te vei numi mai întâi Boboc, apoi Niculescu şi la sfârşit Lambaditis“. Ei, cum aveam să cred eu aşa ceva? Deja mă gândeam că e doar o şarlatancă şi nimic mai mult. Dar a trecut apoi la toate cercetările ei: cu cărţi, în cafea… S-a uitat în palma mea, m-a rugat să mă ridic şi să fac câţiva paşi cu spatele la ea, apoi cu faţa. Şi-a trosnit oasele de la mâini, a clefăit, a murmurat ceva spre tavan, a căscat de credeam ca adorm şi eu acolo…

Mi-a zis tot felul de previziuni de viitor, dar nici nu mă oboseam să reţin prea multe. Mai ales că a vorbit despre copiii pe care urma să-i am, despre sexul lor, despre boli şi necazuri… Destinul prezis mă fascina. Eu zâmbeam atotştiutoare şi râdeam de cazna ei de a mă convinge. Iar când mi-a ghicit că voi trăi multă vreme într-o ţară străină, mai caldă, exotică şi că îmi va fi dor de zăpadă şi de frig, mi-a pus capac.

Să vezi şi să nu crezi!
Tot ce a spus ghicitoarea părea că a trecut pe lângă urechile mele. Am terminat liceul, am plecat la Bucureşti, am cunoscut diverse persoane… Dar, într-o bună zi, când a trebuit să semnez la Primărie actul de căsătorie, mi-au revenit în minte cuvintele ei. Prin căsătorie, urma să port numele Boboc. Am zâmbit şi am considerat întâmplarea drept pură coincidenţă. Chiar şi iniţialele celor doi băieţi ai mei nu m-au convins că ghicitoarea a avut dreptate. Totuşi, la vârsta de 45 de ani, am semnat al doilea certificat de căsătorie, prin care acceptam să devin doamna… Niculescu!

Şi uite cum previziunile femeii, moartă de multă vreme de-acum, se împlinesc treptat. Credincioasă din fire, am ajuns să mă consolez cu gândul că Dumnezeu a trimis-o pe bătrână în calea mea, ca să-mi ofere sfaturi de viitor. Atunci însă, propagandistă la PCR, atee, nu puteam să pun preţ pe vorbele unei babe. Chiar şi acum, după atâţia ani, neg cu îndârjire că voi lua cândva numele Lambaditis şi că voi pleca într-o ţară exotică. Dar cine ştie ce alte surprize îmi mai rezervă viaţa? Oricum, pot spune cu mâna pe inimă că întâlnirea cu ghicitoarea mi-a marcat destinul. Dar nu vreau să încurajez fetele care citesc povestea mea să meargă la ghicitoare.”

Soţul meu a plecat de acasă. Am fost părăsită de un bărbat care nu m-a meritat şi sufăr ca o proastă. Poate e ruşinea la mijloc, dar am învăţat ceva după ce el a plecat după o fustă mult mai tânără.
„Sunt Roxana și am rămas singură cu doi copii. O să-mi fie şi mie greu, dar şi lui. Căsnicia e un parteneriat în care fiecare trebuie să-şi găsească locul

Soţul meu a plecat de acasă. Nu ştiu cum s-a descurcat bunica mea de una singură pentru că bărbatul ei nu s-a mai întors de pe front. A îngropat un sicriu gol şi a crescut doi copii. Nu s-a plâns niciodată. Iar eu am fost părăsită de un bărbat care nu m-a meritat şi sufăr ca o proastă.
Poate e ruşinea la mijloc. Bunica mea trăia, ştiind că soţul ei a murit ca un erou, la datorie. Pe când, eu ştiu că a fugit după o fustă mult mai tânără.

Am rămas la fel, cu doi copii. Îi iubesc şi o să-i cresc. Nu o să mă ajute prea mult. Aşa că o să muncesc mai mult şi o să mă bucur de ei. Îl las pe el s-o ia de la început. Să vadă, în sfârşit, cât e de greu. Să tragă până îi sar ochii din cap ca să facă rost de bani pentru tânăra lui iubită.
Acasă, găsea totul pregătit. Nu ridica un pai de jos. Acum, va trebui să lupte şi el pentru relaţia lui. Dacă o să mai vină şi un copil, o să-i fie şi mai greu.

Simt că e prea târziu să-l aduc înapoi

Cred că am greşit şi eu. Poate nu i-am oferit şi confortul emoţional de care avea nevoie. Acum, îmi fac tot felul de gânduri. Lui nu i-aş putea spune nimic din toate astea. Am considerat că dacă găseşte mâncare pe masă, curat în casă, totul e rezolvat. Dar nu e aşa. Cred că asta l-a făcut să se însingureze. Eu mă ocupam de tot, iar el nu şi-a mai găsit rostul. E prea târziu să-l aduc înapoi, dar am scris toate aceste cuvinte ca să fie o atenţionare şi pentru alte femei.

Să ştiţi că o căsnicie e formată şi din bărbat şi din femeie. Amândoi trebuie să participe, să se simtă folositori.”