O femeie în vârstă dintr-un sat liniștit se hotărăște într-o zi să meargă la biserică pentru a se spovedi. Ajunge la preot, îmbrăcată frumos, cu baticul bine aranjat, și intră în confesional, vizibil emoționată.
– Părinte, am ceva foarte grav de mărturisit! începe ea cu o voce tremurândă, de parcă povara amintirii era copleșitoare.
Preotul, surprins de tonul ei serios, o privește atent și o îndeamnă blând:
– Spune, fiica mea, ce te apasă?
Femeia oftează adânc și își face curaj:
– Ion a lu’ vecinu’, părinte… într-o bună zi, m-a luat, m-a târât în poiană, și… își drege vocea, ușor rușinată, m-a pipăit peste tot și mi-a tras-o în fân de mi-au fluturat urechile!
Preotul, uimit de ce aude, o privește peste ochelari, încercând să înțeleagă:
– Cum să facă așa ceva cu o femeie în vârstă ca tine, fiică?!
Femeia, ridicând privirea spre cer, cu un zâmbet nostalgic pe buze, răspunde:
– Nu acum, părinte, asta a fost acum vreo cincizeci de ani…
Preotul, nedumerit, o întreabă:
– Și de ce te spovedești de-abia acum?
Femeia, cu o strălucire în ochi și un zâmbet larg, răspunde cu sinceritate:
– Părinte, e atât de bine să-mi amintesc!