Pasagerii din autobuz priveau cu simpatie la femeia tanara frumoasa, cu baston alb, care urca cu grija treptele de la usa din fata. Ea a platit soferului si, folosind mainile pentru a simti scaunele, a mers in spatele autobuzului si a gasit scaunul care ei i s-a parut ca era gol. Apoi s-a asezat, si-a pus geanta in brate si si-a odihnit bastonul de piciorul ei.
Se facuse un an de cand Susan, 34 de ani, a orbit. Din cauza unui diagnostic medical gresit ea a fost brusc aruncata intr-o lume a intunericului, a furiei si a autocompatimirii. O femeie ce inainte era independenta, acum se simtea condamnata… se considera o povara neputincioasa pentru toti cei din jurul ei.
“Cum s-a putut intampla asa ceva cu mine?” – isi spunea in gandul ei, plina de furie. Dar, indiferent de cat de mult plangea sau se ruga, stia ca trebuie sa accepte adevarul necrutator: nu va mai vedea niciodata lumina zilei. Un nor de depresie atarna de spiritul optimist al lui Susan. Fiecare zi era pentru ea un exercitiu de frustare si de epuizare. Si nu avea pe nimeni altcineva de care sa se agate decat sotul ei, Mark. Mark era un ofiter de marina si o iubea pe Susan din toata inima.
Isi vazuse sotia in disperare in clipa in care si-a pierdut vederea si a hotarat sa o ajute sa isi recastige puterea si increderea de care avea nevoie pentru a deveni din nou independenta. Desi pregatirea militara il antrenase pe Mark sa faca fata unor situatii delicate, el stia ca aceasta era cea mai grea lupta cu care se va confrunta vreodata.
In cele din urma, Susan a simtit ca este pregatita sa se intoarca la locul de munca… dar cum ajungea acolo? Ea obisnuia sa ia autobuzul, insa acum era prea speriata pentru a merge prin tot orasul de una singura. Mark s-a oferit voluntar… el a vrut sa o conduca la locul de munca in fiecare zi, chiar daca lucrau in parti diametral opuse ale orasului. La inceput, aceasta a linistit-o pe Susan si implinea nevoia lui Mark de a isi proteja sotia, care se simtea foarte nesigura chiar si atunci cand trebuia sa indeplineasca cea mai usoara sarcina. Cu toate acestea, la scurt timp, Mark si-a dat seama ca acest angajament nu va functiona – era prea obositor si prea costisitor.
Susan trebuia sa invete sa mearga din nou singura cu autobuzul, isi spunea Mark. Dar pana si gandul de a ii impartasi aceasta idee sotiei sale… ii ingheta inima. Ea era atat de fragila, atat de suparata. Cum ar fi reactionat? Asa cum prevazuse barbatul, ea a fost ingrozita de ideea de a lua singura autobuzul.
“Sunt oarba!” – a raspuns ea cu amaraciune.
“De unde sa stiu unde sa ma duc? Simt ca ma abandonezi.” – a adaugat femeia.
Inima lui Mark s-a facut bucati cand a auzit aceste cuvinte… dar el stia ce trebuie sa fcut. I-a promis lui Susan ca in fiecare dimineata si seara el va merge cu autobuzul cu ea atata timp cat este nevoie pana cand ea se va obisnui cu drumul… si asta este exact ce s-a intamplat.
Timp de doua saptamani, Mark, imbracat in uniforma militara, o insotea pe Susan la locul de munca… zi de zi. El o invata cum sa se bazeze pe alte simturi, in special pe auz, pentru a o ajuta sa isi dea seama unde este si cum sa se adapteze la noul mediu. A ajutat-o sa se imprieteneasca cu soferii de autobuz, care aveau grija de ea, si ii pastrau un scaun. El o facea sa rada, chiar si in acele zile nu atat de bune atunci cand ea se impiedica la coborarea din autobuz sau cand scapa poseta. In fiecare dimineata calatoreau impreuna, apoi Mark lua un taxi catre biroul sau.
Cu toate ca aceasta rutina era una costisitoare si obositoare, Mark stia ca era doar o chestiune de timp deoarece Susan era capabila sa mearga cu autobuzul pe cont propriu. El a crezut in ea, in acea Susan de dinainte de a isi pierde vederea, o Susan care nu se temea de nicio provocare si care nu renunta niciodata.
In cele din urma, Susan a decis ca este gata sa incerce calatoria pe cont propriu. Luni dimineata, inainte ca ea sa plece la munca, si-a aruncat bratele in jurul lui Mark, sotul si cel mai bun prieten al ei. Ochii ei erau plini de lacrimi de recunostinta pentru loialitatea, rabdarea si dragostea lui. Ea i-a spus La Revedere si, pentru prima data in doua saptamani, au mers pe drumuri separate.
Luni, marti, miercuri, joi… In fiecare zi, Susan s-a descurcat de minune de una singura. Era increzatoare… Vineri dimineata, Susan a luat autobuzul asa cum a facut si in restul saptamanii. In timp ce platea pentru calatoria ei, soferul i-a spus: “Doamna, va invidiez enorm.”
Susan nu era convinsa ca soferul vorbeste cu ea. Cine poate invidia o femeie oarba care lupta pentru a isi gasi curajul de a trai o viata normala?
Curioasa, s-a intors catre sofer: “De ce spui ca ma invidiezi?”
Soferul a raspuns: “Stiti, astazi este vineri. Si de luni incoace, in fiecare dimineata, un domn elegant, imbracat in uniforma militara, va urmareste de peste drum cum coborati din autobuz. El are grija sa traversati strada in conditii de siguranta si va priveste cum intrati in cladirea de birouri. Apoi, va trimite un sarut din varful degetelor, va face cu mana, se urca in taxi si pleaca. Sunteti o femeie norocoasa… si ocrotita.”
Lacrimi de fericire au ajuns sa curga pe obrajii lui Susan. Desi nu putea sa il vada fizic, ea simtea intotdeauna prezenta lui Mark. Era norocoasa, atat de norocoasa pentru ca el ii facuse un dar mai bun decat vederea – darul iubirii, care poate aduce lumina chiar si in cel mai intunecat moment.
Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca tu o iubesti.
Dumnezeu vegheaza asupra noastra in acelasi fel; poate ca nu stim de prezenta lui si poate ca nu ii vdem fata… dar el este acolo, intotdeauna. sursa: www.kudika.ro