In aceasta dimineata, am vazut pe marginea drumului o batranica. Era intr-o rochie care ii era mare, o pereche de incaltari vechi si o gentuta pe care cred ca o avea de cand era tanara. Mergea agale, cu ochii in pamant… La inceput am trecut pe langa ea, insa imediat am decis sa ma intorc si sa o intreb daca era bine.

Am intrebat-o daca este in regula, s-a uitat la mine, nu a spus nimic si a continuat sa mearga mai departe. Ingrijorata, am sunat la politie pentru a raporta situatia. Am aflat ca au fost si alti soferi care au sunat si ca politia deja venise sa afle despre ce era vorba; ea le spusese agentilor ca merge la magazin. Pentru o secunda, m-am gandit ca nu stie unde se afla… Drumul pe care mergea ea nu avea magazine pe kilometri intregi. Asa ca am asteptat, mi-a fost mila de ea sa o las singura. La un moment dat, a venit la mine. Am intrebat-o daca are nevoie de ceva.

Ea mi-a spus ca merge la magazin, fix cum le-a spus si agentilor de politie. Insa eu stiam ca ceva se intampla, asa ca am intrebat-o la care magazin. Mi-a dat un nume… acel magazin era la 10 minute de mers cu masina. Nu intelegeam ce se intampla si am rugat-o sa imi explice.

Mi-a spus ca ea statea in acea zona, ca fiul ei a murit si ca nora ei a dus-o la un azil de batrani in celalalt capat al orasului, prea departe de locurile ei dragi. Imediat lacrimi au inceput sa curga pe obrajii ei.

“Asa ca am mers pe jos…” – a spus ea.

Am rugat-o sa ma lase sa o conduc pana la magazin pentru a isi cumpara ce are nevoie. Voiam sa ajunga acasa in siguranta. Nu a mai ezitat si s-a urcat in masina.. si uite asa am aflat lucruri incredibile.

Numele ei era Isabela, avea 93 de ani. Parintii ei au casatorit-o la 17 ani; a avut doi copii, insa unul a murit la cateva luni de la nastere. Celalalt fiu a murit recent, de cancer. Nora ei nu a vrut sa mai locuiasca cu ea, asa ca dus-o la un azil de batrani, departe de toate locurile in care ea se simtea acasa.

Am ajuns la magazin, am coborat cu ea si am intrat impreuna; a mers direct la raionul de ciocolata si a pus mana pe o singura tableta. Mi-a zambit si a spus ca ea si fiul ei mancau impreuna, in fiecare dimineata, cate o bucatica de ciocolata. Din nou, in ochii ei am vazut durere si tristete.

Apoi a continuat: “Nu-i asa ca stii unde trebuie sa mergem? Nu mai stiu cum se numeste azilul.”

Am zambit… “Sigur. Il gasim noi. Era singura casa de batrani din zona.”

Am ajuns cu ea “acasa”. Mi-a multumit (si se vedea ca imi multumeste din inima).

“Nu stiu de unde ai venit, dar iti multumesc.” – mi-a spus strangandu-mi mainile cu toata forta ei de batranica.   sursa: www.kudika.ro

Probabil ca nu o voi mai vedea niciodata, insa mi-am dat seama ca acest om mic, pe care il stiam de doar cateva minute, a avut o influenta incredibila asupra mea. Imi doresc ca aceasta sa fie o lectie pentru oricine – de la copii la parinti, bunici si rude: Nu iti parasi niciodata oamenii dragi. Pentru ei tu esti tot ce au mai de pret.



Acest om a găsit o modalitate perfectă pentru a se relaxa după o zi lungă petrecută la birou.  Odată ajuns acasă stăpânul abia aşteaptă să joace de-a v-aţi ascunselea cu Lola, patrupedul său îndrăgit, din rasa  Bull Terrier . Deşi câinii din rasa Bull Terrier au un corp robust şi musculatura dezvoltată, erau poreclaţi “gladiatorul” pentru ferocitatea cu care se luptau în ring, acest exemplar adoră să se joace cu stăpânul său. Clipul lor a stârnit numeroase reacții, mai ales pe Facebook.

Nu stiu cum, intr-o seara am acceptat sa ies in oras cu un grup mai mare de oameni. Am lasat copiii la mama, mi-am luat sotul de mana si am pornit catre locul de intalnire. Era prima noastra iesire in ultimele trei luni si ma asteptam sa fie extraordinara. La masa am apucat langa o tanara de vreo 25 de ani, care imediat ce a auzit ca am copii a insistat sa imi dea cateva sfaturi.

In timp ce vorbea, privirea mea se schimba gandindu-ma la cati oameni fara copii cred ca stiu ce inseamna sa cresti si sa fii in permanenta in preajma unui bebe. Nu am vrut sa ii raspund pentru ca as fi pornit o cearta si nu sunt genul… De aceea indraznesc sa imi vars oful aici:

Ea: Sa nu ii lasi sa manance in masina. Asa va fi tot timpul curat – problema rezolvata.

Asculta, mandro! Ai condus vreodata mai mult de 20 de minute cu un copil plangand de foame? Imagineaza-ti ca esti intr-o masina cu mici demoni care tipa dupa biscuiti sau care se iau la bataie si apoi imcep sa planga. Acum… imagineaza-ti ca in fiecare zi, timp de cativa ani, conduci cateva minute (fie pana si la supermarket). Cum te poti concentra cand vocile lor iti scartaie timpanul?

Uneori ma gandesc ca scaunele din spate sunt precum o inchisoare cu detinuti revoltati si trebuie sa fac orice pentru a ii multumi, altfel se vor naposti asupra mea.

Ea: Copiii tai nu ar mai fi atat de rasfatati daca nu le-ai oferi atatea optiuni.

Cand a fost ultima data cand unul dintre prietenii tai adulti au venit la tine la cina si s-au uitat la mancarea pe care ai preparat-o de parca era cea mai scarboasa mancare din lume? Uneori ma bucur asa de mult cand le dau o bucatica de burrito si ma amuz privindu-i cautand sticla de apa cu ochii mari. Apoi se plang, isi pun mainile la gura si refuza sa manance pentru ca nu le fac pui in forma de dinozaur. Sincer, nu e chiar atat de simplu sa ii multumesti. Vor paine feliata, dar trebuie sa fie triunghi sau cerculet… si cand le pui painea pe masa spun ca nu le place. Fiecare masa este o batalie pentru noi, un moment obositor care te innebuneste si te face sa iti doresti tot mai mult doar sa ii duci la McDonalds sa nu ii mai auzi plangand.

Ea: Daca ti-ai iubi cu adevarat copiii, nu i-ai lasa sa manance la McDonalds

Draga mea, daca ai avea copii ai intelege ca ce zici acum este o porcarie. Uite cum sta treaba: vor manca de la McDonalds fie ca iti place, fie ca nu. Da, nu-mi place deloc acolo, nu imi place mancarea, nu imi plac jucariile pe care le pun in meniurile lor… dar lor pe place sa mearga la McDonalds asa cum tie iti place sa mergi la Starbucks. Este scump si nesanatos, dar uneori iti poate face ziua mult mai usoara.

Ea: Nu trebuie sa ii lasi sa iti controleze viata

Am o intrebare pentru tine: Cum iti suna ce ai spus? Ai analizat putin? Sa ies din masina cand incep sa planga? Sa plec de acasa si sa ii las in camera cu un vas de apa si o punga de chipsuri? Sau sa ii scot la plimbare fara pantofi? Sau sa nu le mai cumpar haine cand ei cresc in fiecare zi?

Copiii mei sunt viata mea. Si cand vei avea si tu copii vei intelege despre ce vorbesc.

Ea: Nu inteleg de ce esti obosita tot timpul. Spune-le sa se bage din nou in pat si sa te lase si pe tine sa dormi.

Nu mai spune! Si ce sa mai fac? Sa ii leg de pat. Nu, nu cred. A spune unui copil sa mearga inapoi la culcare este ca si cum i-ai spune unei pisici sa nu mai alerge dupa soareci.

Ea: Si cainii mei sunt neascultatori… insa tot timpul le arat cine este seful!

Chiar compari cainii tai cu copiii mei? Asculta la mine… inteleg, animalele de companie sunt copiii tai. Sunt draguti si ii iubesti… dar este total diferit de a avea copii. Copiii nu sunt animale de companie. Da, merg de-a busilea, se joaca pe covor, cand plang nu te mai intelegi cu ei si nu ii poti lasa singuri acasa… cresterea lor nu este despre a le arata cine este seful si a astepta o schimbare uriasa in comportamentul lor. Este vorba despre un milion de ajustari, despre sacrificii pe care le faci cand esti parinte, despre plansete, frustrari… si toate acestea dureaza ani intregi pentru a vedea beneficiile muncii tale. sursa: kudika.ro

1...515253...216Pagina 52 din 216
Poze24 © 2026. |

| POLITICA DE CONFIDENTIALITATE

Bine ai venit!
Cu un Like Urmăresti cele mai noi BANCURI pe pagina de Facebook.