Cand eu si Bianca, sotia mea, am decis sa avem copii nu m-am gandit ca va fi atat de curajoasa. Am citit materiale despre cat de complicata poate fi o nastere. Am vazut filme care faceau ca nasterea sa fie un act foarte comic, mama spunand catre partenerul ei “Din cauza ta patesc asta!”… si un tata care era trimis sa fiarba apa.

Dar cand am fost in sala de operatii cu sotia mea am uitat tot.

Inainte de cezariana sotiei mele, am vazut niste filme de groaza de-a dreptul grotesti – filme in care oamenii erau taiati, rosi, facuti bucatele. Ma uitam la filme alaturi de prietenii mei mancand pizza si band suc. Niciunul nu m-a afectat atat de mult. Insa nimic nu m-a pregatit pentru cezariana sotiei mele… NIMIC.

Am vazut in interiorul frumoasei mele sotii capul si bratul drept al unei creaturi albe, plina de sange. Ceva ciudat era infasurat in jurul gatului si al umarului… era cordonul ombilical.

Era un moment real… la care eu eram prezent. Genunchii mei erau deja slabiti. M-am asezat.

Bianca s-a uitat la mine si a spus: “Esti alb tot. Esti bine?”

In acel moment m-am uitat la ea cu ochii mari: “Tu… esti bine? Nici nu vrei sa stii ce ti se intampla acum.”

Dupa ce totul s-a terminat, fiul meu a fost scos si curatat, iar Bianca cusuta si bandajata si toti membrii familiei si prietenii au pregat – m-am uitat la ea si mi-am dat seama ca este de curajoasa. Nu stiam ca este atat de puternica. S-a descurcat de minune.

Sincer… eu as fi plans si nu ar fi fost lacrimi de emotie, ci de frica, de durere, de frustrare. Si pot sa spun ca nu mi-as fi dorit inca un copil. Insa nu si ea… ea a mai vrut inca doi copii, stiind foarte bine ce urma sa se intample cu corpul ei si cat de lunga era perioada de recuperare.

Si acesta era doar inceputul.

A facut tot ce i-a stat in puteri pentru ca micutilor nostri sa nu le lipseasca nimic; a stat nopti nedormite, a mers la munca, a curatat, a spalat, a facut de mancare…. a fost o super mama.

Cred ca majoritatea femeilor sunt asa. Cred ca o multime de oameni presupun ca curajul unei mame este doar un lucru pe care mamele trebuie sa il faca… pentru ca asa sunt ele. Exista ceva in interiorul unei mame, o scanteie de la Dumnezeu, o gena, care le face sa aduca un copil in aceasta lume indiferent de durerea si de chinul la care isi supun propriul corp, iar apoi fac tot posibilul pentru a se asigura ca micutul va creste sanatos, fericit si inteligent.

Toti cei trei copii ai mei s-au nascut prin cezariana. Abdomenul Biancai este o cicatrice lunga, profunda si roz. Este mai mare decat orice cicatrice am sau voi avea vreodata. Si chiar daca voi avea o cicatrice la fel de mare precum a ei, niciodata nu va avea aceeasi importanta pentru ca a mea presupune supravietuire, pe cand a ei presupune crearea unei vieti.

Cicatricea ei arata primul pas in dedicarea pentru familia noastra. Este dovada dorintei sale de a face tot ce este nevoie pentru a aduce copiii nostri pe aceasta lume – un baiat si doua fete, care ne umplu viata cu bucurie. Si, de fiecare data cand o vad, am o admiratie incredibila pentru cat de curajoasa este sotia mea. Imi amintesc de chinul fizic de a naste de trei ori si de tot ce urmeaza apoi si de toate faptele curajoase pe care ea le face in fiecare zi pentru copiii nostri. sursa: Clint Edwards, scarymommy /kudika.ro

Mainile mele tineau pungile umplute cu sandwichuri, cateva mere si sticlutele de lapte ale copiilor. Ma luptam cu fermoarul geantei mele, incercand disperata sa scot portofelul. Fiica mea se invartea in jurul meu, tragand de rochie de fiecare data cand ajungea in fata mea. Sotul meu tinea in brate fiul nostru, in timp ce micutul incerca sa isi scoata de pe cap palaria de soare.

Mi-am dat seama ca niciunul nu mai avea rabdare, asa ca i-am trimis pe toti trei la masina, sa ma astepte. Ne pregateam pentru o zi de plaja. Cu greu am scos cardul din portofel… si doar ce m-am uitat pentru o secunda in ochii casierei… iar ea, cu un zambet ironic pe buze, m-a intrebat:

“Inca un copil pe drum, nu?”

Am incremenit. Am simtit ca scot fum pe nari si ca unghiile imi lasa semne zdravene in palme de la cat de inclestate imi erau mainile.

“Scuza-ma…?” – am intrebat-o.

“Esti gravida, nu?” – mi-a spus eu.

Cu siguranta privirea mea a asigurat-o ca nu, nu sunt insarcinata.

Apoi femeia a inceput cu un sir de “Imi pare rau”, in timp ce eu incercam sa bag cat mai repede toate produsele in sacose. Apoi, extrem de emotionata si deranjata de tot ce se intamplase si stiind ca toti ochii erau acum pe bine am spus doar “Si mie imi pare rau ca ai spus asta.”

Am uitat de servetele. In iesirea mea jenanta am luat totul, cu exceptia servetelelor. Dar nici nu m-am mai intors. Am sarit pe scaunul masinii si am privit in gol. Am cedat, apoi m-am aplecat catre sotul meu si am incercat sa ii spun, in soapta, ce mi se intamplase.

Oare era din cauza rochiei? Tocmai ce o cumparasem. Imi placea la nebunie.

Oare era burtica mea rotunjoara? De acolo au venit cei doi copii ai mei.

Oare femeia de la casa nu stie sa faca conversatie?

Mi-am dat ochii peste cap si am lasat-o balta. M-am uitat la copiii mei, erau gata pentru plaja in timp ce isi mancau masa de pranz. Bineinteles ca orice faceam, gandul meu era tot la acest moment penibil.

Sa tin o dieta mai drastica? Sa merg mai des la sala? Sa ma infometez? Si, in timp ce imi faceam tot felul de idei in cap, m-am uitat catre familia mea. Toti trei se jucau in nisip, radeau si erau fericiti… iar eu stateam si imi plangeam de mila. Atunci am luat o decizie: sa nu las ca un comentariu prost sa imi distruga aceasta zi minunata petrecuta alaturi de cei mai speciali oameni din viata mea.

Am sarit de pe sezlong si m-am jucat cu copiii; am construit un castel urias de nisip, am facut un sant cu apa si am inotat. La un moment dat, o femeie a venit la mine si m-a intrebat de unde am cumparat costumul de baie – pentru ca ii placea foarte mult. Am zambit. In loc de a ma intreba despre corpul meu, intreaba-ma mai degraba despre copiii mei, despre ce am mai citit, despre urmatoarea vacanta, despre ce fac in weekend sau despre hobby-ul meu preferat.

Mi-am dat seama ca, la un moment dat al vietii mele, acest comentariu m-ar fi tras in jos si m-ar fi facut sa imi urasc corpul. Astazi a fost diferit.

Eu il accept asa cum este, sotul meu il accepta asa cum este. Da, asa arat si sunt multumita cu asta. Iubeste ceea ce esti! sursa material: scarymommy.com / kudika.ro