“Acum pot sa imi vad copilul?” – a intrebat mama fericita.

Cand micutul i-a fost pus in brate, ea a ridicat paturica in care era tinut… apoi a incremenit. Doctorul si-a intors privirea, uitandu-se catre fereastra. Copilul se nascuse fara urechi.

Timpul a dovedit ca auzul micutului era perfect. Doar infatisarea era alta. Intr-o zi, baietelul a venit grabit de la scoala, aruncandu-se direct in bratele mamei sale. Ea a oftat, stiind ca viata lui urma sa fie o succesiune de inimi zdrobite:

“Ce s-a intamplat, dragul meu?” – a intrebat ea.

Cu lacrimi curgand siroaie pe obrazul lui, micutul a spus: “Un baiat… un baiat mare… mi-a spus ca sunt un ciudat.”

Baiatul a crescut… era foarte frumos. Multe fete il placeau. El voia, insa, sa fie perfect – ura ca nu are urechi. Intr-o zi, tatal lui a mers la doctor pentru a afla daca se poate face ceva in aceasta privinta:

“Cred ca am putea incerca un transplant de urechi… insa este destul de dificil sa gasim.” – a marturisit medicul.

Acestea fiind spuse, familia a inceput sa caute o persoana care ar face un asemenea sacrificiu pentru un tanar. Au trecut doi ani, insa niciun rezultat pentru ei. Apoi, intr-o zi, tatal isi anunta fiul:

“Fiule, avem o surpriza pentru tine. Putem merge la spital, eu si mama am gasit pe cineva care iti va dona urechile de care ai nevoie. Insa acesta este un secret, nimeni nu stie cine este aceasta persoana minunata.”

Mai tarziu, tanarul s-a casatorit; pe plan profesional, el a devenit un om de succes. El nu a uitat niciodata acea persoana care a fost dispusa sa isi dea propriile urechi pentru el:

“Dar vreau sa stiu! Cine a fost atat de darnic cu mine? Vreau sa il ajut si eu asa cum pot.” – a spus barbatul.

“Nu cred ca ai putea sa il ajuti. Insa acordul nostru a fost ca persoana sa ramana anonima… nu trebuie sa stii… inca.” – a adaugat tatal.

Anii au trecut, parintii au imbatranit… intr-o zi, barbatul a primit un telefon de la tatal sau; femeia care i-a dat nastere a incetat din viata.

Aflat la capataiul mamei sale, tatal si-a privit fiul in ochi. Incet, tatal a intins o mana, a ridicat parul lung si des al mamei sale… femeia nu avea urechi.

“Cand a decis sa faca acest gest pentru tine, ea a spus ca este fericita ca are parul lung” – a spus tatal cu lacrimi in ochi… “Si nimeni nu a considerat-o niciodata urata, nu-i asa?” – a adaugat el.

Adevarata frumusete nu consta in aspectul fizic, ci in inima. Adevarata comoara se afla in fiecare dintre. Sursa: www.kudika.ro

Opt minciuni pe care mi le spunea mama. Povestea a inceput de pe vremea cand eram copil; am fost nascut intr-o familie foarte saraca. Nici nu aveam foarte multa mancare. De fiecare data cand era timpul mesei, mama imi dadea portia ei de orez. In timp ce imi punea portia ei de orez in farfuria mea imi spunea “Mananca orezul, fiule. Mie nu imi este foame.”

ACEASTA A FOST PRIMA MINCIUNA A MAMEI MELE.

In timpul copilariei, imi amintesc ca mama mergea langa rau sa pescuiasca; stiu ca facea tot posibilul sa prinda un peste pentru a imi da putine proteine care sa ma ajute sa cresc. Dupa pescuit, venea acasa si facea o supa delicioasa, care imi crestea apetitul. In timp ce mancam supa, mama statea langa mine si manca restul de peste, care ramasese pe oasele pestelui pe care eu il mancasem. Atunci mi-am dat seama ce sacrificii facea pentru mine. Am folosit furculita si i-am dat celalalt peste ei. Imediat m-a refuzat si mi-a spus “Mananca pestele, dragul meu. Mie nu imi place atat de mult.”

ACEASTA A FOST A DOUA MINCIUNA A MAMEI MELE.

Apoi, cand am ajuns la liceu – pentru a imi plati scolarizarea, mama s-a angajat la o firma care o muncea de dimineata pana seara. Era fericita pentru ca primea bani pentru a ma ajuta sa evoluez. Pentru ca nu mai avea timp de nimic, se trezea noaptea si pregatea mancare pentru urmatoarea zi. Imi amintesc ca intr-o noapte m-am trezit si am vazut-o cum statea langa foc si amesteca intr- oala cu ciorba de legume. I-am spus “Mama, hai la somn, este tarziu. Maine dimineata trebuie sa mergi la somn.” Ea mi-a zambit si a spus “Mergi la somn, fiule. Nu sunt obosita, stai linistit.”

ACEASTA A FOST A TREIA MINCIUNA A MAMEI MELE.

Cand festivitatea de primire a diplomelor se apropia, am rugat-o pe mama sa vina pe mine. Ea a fost nevoita sa se invoiasca de la munca pentru a fi alaturi de mine in acea zi. In timp ce soarele incepuse sa se ridice pe bolta cereasca, mama a asteptat ore in sir sub razele puternice sa ma vada cu diploma in mana. M-a aplaudat cu lacrimi in ochi si atunci mi-am dat seama cat de mult ma iubeste. Cand m-am dus la ea, m-a imbratisat si mi-a dat o sticla de apa pe care o tinea in plasa cu care venise. Mi-a zis “Bea, fiule. Mie nu imi este sete.”

ACEASTA A FOST A PATRA MINCIUNA A MAMEI MELE.

Dupa moartea tatalui meu, mama mea a trebuit sa aiba si rolul unui barbat in casa. Era nevoita sa ne intretina pe toti. Viata familiei mele a devenit mult mai dificila. Nu era nicio zi fara sa nu simt suferinta ei. Conditia membrilor familiei devenea se inrautatea; un unchi apropiat, care locuia in cartier cu noi, venea din cand in cand sa ne ajute. Vecinii nostri au sfatuit-o pe mama sa se recasatoreasca. Dar ea era incapatanata si nu voia sa le asculte sfatul. “Nu am nevoie de dragoste.” – spunea ea.

ACEASTA A FOST A CINCEA MINCIUNA A MAMEI MELE.

Dupa ce am terminat facultatea si mi-am gasit un loc de munca, am zis ca este timpul pentru ca mama mea batranica sa se pensioneze. Dar nu a vrut; mergea la piata in fiecare dimineata pentru a vinde cateva legume pe care le crestea in curtea din spatele casei. Voia sa faca bani pentru a ne ajuta in continuare. Eu lucram in alt oras si ii trimiteam bani in fiecare saptamana, insa tot timpul spunea ca nu are nevoie de bani. Erau momente in care primeam banii inapoi. Ea spunea “Am suficienti bani, fiule.”

ACEASTA A FOST A SASEA MINCIUNA A MAMEI MELE.

Dupa putin timp, am fost avansat la locul de munca si am primit si o marire de salariu. Traiam foarte bine, asa ca am vrut sa ii cumpar o locuinta in orasul in care locuiam si eu. Atunci ea mi-a spus “Nu este nevoie. Nu sunt obisnuita cu viata la oras.”

ACEASTA A FOST A SAPTEA MINCIUNA A MAMEI MELE.

Intr-o zi am primit un telefon; era un medic care mi-a dat vestea ca mama a fost dusa de urgenta la spital. A fost diagnosticata cu cancer la stomac. Intre timp ma mutasem peste ocean, la mii de kilometri distanta, asa ca am luat primul avion pentru a ajunge cat mai repede la ea. Cand am vazut-o mi-au dat lacrimile. Era intinsa pe pat, cu ochii inchisi; atunci iesise dintr-o operatie. Era batrana si foarte slaba. A deschis ochii si s-a uitat la mine. A incercat sa imi zambeasca, insa pe fata ei se vedea doar durere. Stiam ca nu mai avea mult de trait. Parea atat de fragila si de trista. Cu lacrimile siroindu-mi pe obraji, m-am apropiat de ea. In acel moment m-a strans de mana si mi-a spus “Nu plange, fiule. Nu sunt in dureri.”

ACEASTA A FOST A OPTA MICIUNA A MAMEI MELE.

Dupa ce mi-a spus asta, a inchis ochii pentru totdeauna. Sper ca macar acum sa nu mai simta nicio durere.  Sursa material: Autorul acestei povesti este inca necunoscut; materialul a fost postat pe pagina reunionblackfamily / kudika.ro

Aceasta poveste incredibila face deja inconjurul Romaniei.

Madalina Scutelnicu, o avocata a facut o postare dedicata pe pagina ei de Facebook, in care vorbeste despre un caz cu totul aparte. Cititi si dati mai departe.

“Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.

Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8:55 … Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe… tare departe. 
Ora 9:00 … Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile… as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta … aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama – fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!

Orele 9:05 – 10:45 … Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.

Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant. 
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.

Ora 10:46 … Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta…

O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.

Ora 11:20 … Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.

Ora 11:25 … Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama…tata zice sa scapam de tine. R.”…

Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40 … Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.

Si … doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor… si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora… da-le-ncolo de reguli!

M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 ani jumate… fix optsprezece luni.

Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.

Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!

– „Vreti o bomboana, doamna avocat?”

– „Aaaa….”

– „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva… ”

– „Si… a vazut doamna judecator gestul asta?”

– „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”

– „Cine? Doamna judecator?”

– „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”

– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”

– „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi… aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate… da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba… Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.

N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: – „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.

Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.

Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?” sursa material: Madalina Scutelnicu, Facebook