Cand eram copil, mama ne servea cu biscuiti la fiecare masa. Ii placea foarte mult sa pregateasca aceasta reteta, spunea ea ca o linisteste. Imi amintesc de o noapte in special, cand ea ne-a pregatit cina dupa o zi lunga si foarte grea la locul de munca.

In acea seara, cu mult timp in urma, ea s-a apucat de gatit. A stat ceva timp in bucatarie, iar in momentul in care tata a venit si el acasa de la munca, mama ne-a zis ca ne putem aseza la masa. Ea ne-a servit cu cateva oua la tigaie, carnati si biscuiti extrem de arsi. Imi amintesc ca asteptam cu nerabdare sa vad daca cineva spune ceva.

Cu toate acestea, tata a luat cativa biscuiti, i-a zambit mamei si apoi si-a intors privirea catre mine pentru a ma intreba cum a fost la scoala. Nu-mi amintesc despre ce am mai vorbit, insa stiu ca punea unt si gem de fiecare data cand musca din biscuite.

Cand m-am ridicat de la masa, imi amintesc cum am auzit-o pe mama spunandu-i tatalui meu ca ii pare rau pentru ca a ars biscuitii. Si nu voi uita niciodata ce a spus tata:

“Draga mea, imi plac biscuitii crocanti. Mie imi pare rau ca nu am fost acasa pentru a te ajuta.”

Mai tarziu, in acea noapte, tata a venit la mine in camera pentru a imi spune noapte buna. Curios, l-am intrebat daca ii plac biscuitii arsi. M-a luat in brate si mi-a spus:

“Mama ta a avut o zi foarte grea la munca si este extrem de obosita. Eu nu am fost acasa pentru a o ajuta cu pregatirea cinei. In plus, un biscuite putin ars nu face niciun rau. Fiule, viata este plina de lucruri imperfecte… si de oameni care mai gresesc. Eu nu sunt cel mai bun bucatar si nici mama ta nu este. Ce am invatat de-a lungul anilor este faptul ca trebuie sa acceptam defectele unul altuia. ” sursa material: dalesdesigns / www.kudika.ro

In ziua in care s-a mutat cu mine, a inceput sa deschisa toate rafturile si dulapurile din bucatarie, spunand: “Tu nu ai hartie pe raft. Trebuie sa punem hartie pe raft inainte de a pune toate vasele aici.”

“Dar de ce?” – am intrebat curios.

“Pentru a pastra vasele curate.” – mi-a raspuns imediat. Nu am inteles cum praful ar putea migra magic pe vase daca aveam folii groase sub toate tacamurile… insa am stiut cand sa tac.

Apoi, a venit ziua in care am lasat capacul de la toaleta ridicat.

“Trebuie sa pui capacul la loc. Este vorba despre putin respect pe care trebuie sa mi-l arati.” – a spus ea suparata.

“In familia mea nu am facut asa.” – am spus eu sfios.

“Ei bine, lucrurile se schimba.” – a adaugat ea.

In timp am invatat multe; am invatat sa aranjez de fiecare data pasta de dinti si periuta, am invatat ce prosop sa folosesc pentru fata si ce prosop pentru dus si am invatat cum sa aranjez lingurile atunci cand punem masa. Habar nu aveam ca eram atat de needucat.

NU… niciodata nu imi voi intelege sotia.

Pune condimentele in ordine alfabetica, spala vasele dupa fiecare masa si apoi le sterge cu o laveta curata, sorteaza rufele in diferite gramezi inainte de a le pune in masina de spalat… poti sa crezi cat de ordonata este?

Iarna poarta un palton vechi, care o face sa arate precum Sherlock Holmes.

“Iti pot cumpara unul nou.” – ii spuneam eu, incercand sa o conving sa renunte la el.

“Nu, nu am nevoie. Acesta a fost al bunicii mele… si imi place sa il port, este foarte confortabil.” – mi-a raspuns ea.

Apoi, cand au venit copiii… a inceput sa se poarte foarte ciudat. Statea in pijamale toata ziua, lua micul dejun la pranz si tinea copiii tot timpul dupa ea. Nu statea niciodata jos, nici macar cand mergea cu ei in parc.

Sotia mea fugea imediat ce ii vedea ca incep sa planga. Multe femei incercau sa o convinga sa ii lase sa planga pentru ca este sanatos pentru ei:

“Este bine pentru plamanii lor sa planga.” – spuneau ele.

“Este mai bine pentru inima lor sa zambeasca.” – raspundea ea cu ochi blajini.

Intr-o zi, un prieten de-al meu a chicotit cand a vazut ce abtibild a pus sotia mea pe spatele masinii noastre: “A fi mama este un lucru mare.”

“Sotia mea a pus acest sticker.” – i-am spus eu.

“Sotia mea lucreaza.” – mi-a raspuns el, simtindu-se superior.

“Si a mea lucreaza 24 de ore din 24, 7 zile pe saptamana.” – am adaugat eu. In acel moment nu a mai zis nimic.

Intr-o dimineata, cand ma pregateam sa plec la munca, sotia mea statea intinsa in pat si imi zambea.

“Ce s-a intamplat?” – am intrebat-o mirat.

“Nimic. Totul este minunat. Am dormit toata noaptea, nu am fost nevoita sa merg sa ii linistesc pe copii. Si nici nu au mai venit in pat langa noi.”

“Oh.” – am spus, desi inca nu intelegeam despre ce vorbea.

“Este pentru prima data in patru ani cand dorm toata noaptea.”

Patru ani? Pentru prima data? Asta-i o lunga perioada de timp. Nici macar nu observasem. De ce nu s-a plans la mine? De ce nu mi-a spus nimic? As fi facut ceva in privinta asta.

Intr-o zi, intr-un moment dificil pentru noi, am spus ceva urat care a facut-o sa fuga catre dormitor cu lacrimi in ochi. M-am dus la ea si mi-am cerut scuze. Stia ca imi pare rau pentru ca si eu incepusem sa plang.

“Te iert!” – mi-a spus ea cu un zambet pe buze.

Si stiti ce? Chiar m-a iertat. A trecut peste. Nu a mai vorbit niciodata despre asta. Nici atunci cand ne certam, cand putea aduce vorba pentru a castiga argumentele. M-a iertat si a uitat.

Nu, n-am sa imi inteleg niciodata sotia. Si stiti ce? Si fiica noastra incepe sa semene tot mai mult cu mama ei.

Daca ea va fi ca mama sa, intr-o zi va gasi un tip norocos, care va avea o viata minunata alaturi de ea. sursa: www.kudika.ro